Despre fotografie

Cauta in Foto-Magazin:
 


Aparitii editoriale


Expunerea
[click]  

Compozitia
[click]  

Lumina si iluminarea
[click]  


O varza fotogenica
[click]  

Bill Jay Confesiuni
fotografice
[click]  

 

 

Cliseul si ochiul privitorului

"Frumusetea va mantui lumea". O trista umbra cu miros coclit de plastic postmodern s-a asezat uzurpator, de la o vreme incoace, pe umerii acestui fundamental, prin firescul sau, enunt al lui Dostoievski. Aceasta, deoarece e o moda curenta ca, atunci cand cineva o aduce in discutie, sa ridici relativist din sprancene si sa te intrebi cvasiretoric daca nu cumva afirmatia respectiva nu e decat un cliseu. Dar daca am accepta o asemenea crunta deraiere de la normalitate, nu ar insemna decat ca tot ceea ne mai ramane de facut este sa ne convingem si ca, de pilda, sentimentul recunostintei pentru cineva care ti-a facut un bine cand aveai cea mai mare nevoie ori chiar dragostea mamei pentru copilul ei sunt si ele incadrabile in aceeasi categorie.


Cum este totusi posibil ca un adevar asa de viu ca cel formulat de romancierul rus sa devina, dintr-o data, suspect? Elementar, pentru ca lui, suspectului, nu i se da niciodata voie sa vorbeasca. Altfel spus, "frumusetea va mantui lumea" a ajuns sa para un cliseu deoarece, pe nevazute, intregul caruia ii apartine a fost trimis la plimbare, iar ea a ramas, picatura in desert, o simpla si orfana propozitie, incapabila in astfel de conditii sa se apere. Si nu e vorba aici doar de privarea de intregul textual care a produs-o, anume de scrierile exceptionale ale lui Dostoievski in general, care numai clisee nu sunt, ci, dimpotriva, alcatuiesc una dintre cele mai profunde sondari ale conditiei umane - iar acest lucru nu este si nu poate fi contestat de nimeni. E vorba de intregul vietii insesi, asa cum, banal de evident, inainte de a fi scriitor ori fotograf, trebuie mai intai sa existi, pur si simplu, ca persoana. Asa se face ca, in chipul cel mai nemetaforic cu putinta, nu ai cum sa patrunzi semnificatia cuvintelor doar citindu-le/rostindu-le. Ele pot fi intelese doar prin trairea lor integrala, punandu-le in act, experimentandu-le cu totalitatea propriei fiinte. Nu poti intelege ce inseamna "albastru" doar din dictionar, fara sa privesti cerul, nu poti patrunde vocabula "iubire" daca nu ai iubit niciodata, nu poti sti ce e acela un cozonac fara sa fi gustat macar o bucatica.


cliseul_si_ochiul_1.jpg


Or, exact acesta e mecanismul esential al cliseului - scoaterea unei parti din intregul de care apartine organic, ruperea din context, la fel cum, se stie, tertipurile sofistice - ale antichitatii ori ale postmodernitatii - reusesc sa pacaleasca doar odata cu aceasta separare a vorbelor /discursului in sine de fiintarea extraverbala (iar discursul este incontinent tocmai pentru ca, in aceasta situatie, isi poate permite sa o ia razna pe camp ca o iada scapata din tarc). Iar aceasta e o izbanda cu adevarat diabolica: "diabolos", "cel care separa".


Ca sa ne definim cat mai limpede termenii, sa facem precizarea de baza ca, atunci cand discutam despre cliseu, introducem in joc, chit ca ne dam seama, chit ca nu, trei elemente: mesajul in sine (textul pentru un scriitor, fotografia pentru un fotograf etc), care este susceptibil de a fi un cliseu, emitatorul lui (scriitorul, fotograful etc) si, ceea ce e prea lesne trecut cu vederea, receptorul insusi al mesajului. Suntem totodata de acord ca un cliseu este acel mesaj alcatuit doar dintr-o forma care si-a pierdut continutul, prin, asa cum aratam anterior, ciuntirea intregului si pastrarea frauduloasa a numai unui ciob din acesta.


Ei bine, in acest moment apare intrebarea capitala: cand ai capacitatea de a-ti da seama ca un mesaj (fie ca esti producatorul lui, fie ca esti doar un receptor) este sau nu un cliseu? In modul cel mai logic, atunci cand poti sa vezi realitatea in ansamblul ei. Iar perceptia asupra realitatii este cu atat mai clara, cu cat este mai purificata de toxinele egolatre ale propriului sine, in sensul in care calea cea mai sigura inspre orbire este, sa nu ne amagim, trufia. Bineinteles, in acesta complexa ecuatie intra si alti factori, ca de pilda stapanirea limbajului in care se articuleaza mesajul ori bagajul cultural. Dincolo de acestea insa, in mod esential, cliseul, ca stereotip, ca placa stricata ce repeta mecanic - deci ratand fluxul imposibil de algebrizat al existentei - aceleasi forme, tradeaza incapacitatea de adaptare la integralitatea vietii masurand, in primul rand, autenticitatea sufleteasca.


cliseul_si_ochiul_2.jpg


Autenticitate, sa ne intelegem, atat a emitatorului, cat si a receptorului, caci, in afara de cel propriu-zis, aparut din cauza celui dintai, exista si falsul cliseu, adica mesajul viu, coerent, dar nedetectat ca atare de receptor deoarece acesta este, el, limitat si, incapabil sa priveasca si sa simta in profunzime, i se pare ca totul e un cliseu. Iata, dar, nu doar frumosul, ci si cliseul este in ochiul privitorului.


Apartine sau nu o imagine cu un copac singur pe campie acestui nefast grup? Da, daca autorul incearca prin ea, sa zicem, sa ne convinga ca exprima spleen-ul-produs-de-destinul-crunt-al-omului-ca-fiinta-solitara-intr-un-univers-ostil-bla-bla-param-pam-pam!, cand, de fapt, tot ce se vede e doar un copac singur pe o campie. Nu, daca fotograful a intentionat - si a reusit - sa arate nu altceva decat frumusetea, pur si simplu, a scenei capturate, bucuria intensa prilejuita de gestul contemplarii. Este cat se poate de corect sa sanctionezi impostura, dar este cat se poate de eronat sa crezi ca toate imaginile cu un copac pretind miseleste ca au o grea incarcatura filozofica, dupa cum gresit este si sa respingi, inchis ermetic intr-o trista prejudecata, orice imagine cu copac pe motiv ca nu are cum, prin definitie, sa fie ceva de capul ei.


Unei la fel de procustiene vanatori de vrajitoare este supus, in unele medii, si peisajul, ca gen fotografic. Un argument recurent, cu pretentii de neadormita luciditate, este cel potrivit caruia peisajele (cu ceata) sufera o insurmontabila carenta: acestea nu transmit o poveste, nu creeaza suspans, nu lanseaza intrebari, asa cum o fac alte imagini. Prejudecata, aici, nu rezida in observatia in sine, care nu e altfel decat corecta, ci in socotirea ei ca fiind un motiv de ostracizare - inca fara drept de apel - a acestui tip de fotografie. Problema este prin urmare ca nu se distinge intre ceea ce sunt, pur si simplu, doua genuri de fotografie diferite. Peisajul cu ceata este liric si activeaza preponderent emotia, in vreme ce, sa zicem, fotografia de strada e, prin insasi natura ei, narativa. In cazul primului, contempli si asculti tacerea din el si din tine, iar in cazul al doilea faci un efort mental de a stabili niste relatii (intre personaje si/sau intre ele si mediu), dezlegand astfel enigma propusa de autor. Si, daca acestea iti reusesc, ti se reveleaza ceva, despre viata si despre tine - in ambele cazuri. Aceasta e toata bataia pestelui. A sustine ca, prin particularitatile sale, unul dintre cele doua genuri (oricare ar fi el) il anuleaza pe celalalt e o crasa absurditate. E ca si cum ai spune ca, pentru ca nu are actiune precum proza, poezia nu are ce cauta pe lumea asta. Daca ar fi dupa unii, nu ne-ar mai ramane decat sa ardem toate aceste carti/fotografii, atat de, oh, impenitente.


cliseul_si_ochiul_3.jpg


Similar, si in numele aceleiasi pretinse luciditati, se afirma ca peisajele cu ceata nu mai merita bagate in seama pentru ca s-au mai facut. Pentru ca nu aduc nimic nou. Replica imediata a unui fotograf din acest domeniu ar fi una simpla: niciodata un peisaj nu este acelasi. Fiecare noua zi aduce ceva distinct, mai ales pentru cine vrea cu adevarat sa priveasca, in afara si in-launtru. Iar cine nu crede, este invitat sa vina si sa vada (si, in lumina a ceea ce afirmam mai sus, sa nu se limiteze doar la cuvinte).


In plus, cum ramane atunci cu vorba aceea, ca toate cartile bune au fost deja scrise? Probabil nu ar trebui sa uitam ca ea apartine unui scrib. Si ca a fost spusa cu ani buni inainte de Hristos. (Serios acum, cate din cartile bune pe care le-ati citit au mai mult de doua milenii vechime?) Acelasi lucru e valabil si in privinta omoloagei ei fotografice, cum ca toate fotografiile bune au fost deja facute.


Da, sa nu lasam ratiunea sa adoarma (dar nici sa nu ii injectam steroizi, ca o dam in isterie - a fi nebun inseamna a avea doar ratiune) si sa sesizam ca problemele esentiale ale vietii, starile si emotiile pe care le poate avea o fiinta umana, precum si temele/ motivele fotografice/literare corespondente sunt inventariabile. Adica finite. Dar sa observam imediat apoi ca, de fapt, nu ele insele sunt cele inventariabile, ci numirea lor: "sens al vietii", "iubire", "frumos", "destin", "intelepciune", "tacere", "speranta", "bucurie", "cunoastere", "bine", "rau" etc. Termenii ne indreapta numai catre ele, iar fiecare dintre noi le locuieste diferit de ceilalti, prin definitie. Mai mult chiar, fiecare dintre noi le traim diferit in momentele diferite ale vietii, asa cum pana si umila ceasca matinala de ceai e mereu alta. Asa se explica de ce putem sa vedem o suta de fotografii (bune) ce prezinta un individ intr-un contrast sau altul cu un grup de semeni si sa fim coplesiti de fiece cadru in parte. Toate trateaza tema identitatii, insa fiecare da seama despre un avatar unic al acestei teme si, simultan, o felie distincta si cu nimic mai putin vie ca celelalte a existentei.

 


Bookmark and Share


Aveti un articol interesant? Il asteptam pe adresa office@foto-magazin.ro. Redactia evalueaza articolele primite si premiaza cel mai bun articol publicat in luna precedenta cu suma de 50 RON.
Ultimele 5 subiecte din forum care au primit raspunsuri:

Yashica pregateste
ceva »

   de Nikon
   ieri, la ora 14:13
Rumoare la Canon 2 »
   de Taxon
   acum 2 zile, la ora 15:45
Pagini interesante
pentru fotografi »

   de Ancuta
   acum 4 zile, la ora 13:55
Rumoare la Nikon »
   de Nikon
   acum 6 zile, la ora 10:25
Film diapozitiv
color »

   de csr
   acum 10 zile, la ora 20:06

Pana acum, cei 9631 de utilizatori au scris 127195 mesaje.

 

 


Site-ul include cookie-uri. Detalii aici

Politica de confidentialitate