Flash

Cauta in Foto-Magazin:
 


Aparitii editoriale

Expunerea
[click]  

Compozitia
[click]  

Lumina si iluminarea
[click]  


O varza fotogenica
[click]  

Bill Jay Confesiuni
fotografice
[click]  

 

 

Brasovul, vazut de Eugen Andronic

Introducere
Au trecut 8 ani de cind am facut fotografia din deschiderea acestei carti. Era intr-o dupa-amiaza de toamna tirzie, dupa ploaie. Plecasem pe Dealul Melcilor intr-una din plimbarile regulate pe care le faceam pe dealurile din jurul Brasovului. Balustrada de la rezervor, cea dinspre Racadau, era scrijelita cu diverse texte. Aritmetica simpla a iubirii marturisite cu briceagul, "Theea + D(P)uta = FOREVER", mi-a ramas intiparita in minte pentru totdeauna. Mi-ar placea sa stiu cine sint cei doi si, mai ales, daca acel forever mai e de "actualitate", caci putine lucruri mai sint durabile astazi, cind ne uitam in jurul nostru. Intr-o lume in care totul se petrece intr-o goana din ce in ce mai nebuna, in care rareori mai avem timp sa percepem fineturile sau sa incercam sa facem lucruri care sa reziste peste ani, semnatura acestor tineri pe o bucata de tabla (nici macar pe un arbore secular!) e o gluma subtila si cinica la adresa eternitatii.


Brasovul_meu_01.jpg


In 2005, cind am facut aceasta fotografie, aveam 12 ani de cind venisem in Brasov. Crescusem intr-un orasel minuscul din Vrancea si orice intilnire cu Brasovul imi dadea fiori. In copilarie, cind veneam uneori la Sacele si stateam in casa bunicilor, plimbarile prin marele oras erau adevarate drumuri initiatice. Bulevardele gigantice, sutele de blocuri, orizontul dominat de triada Piatra Mare - Timpa - Postavarul, parcurile cu alei nesfirsite, Biserica Neagra, vizibila din mari departari, turnul CET-ului, omniprezent oriunde ai fi mers, toate acestea ma vrajeau si-mi accelerau inima din primele minute. O plimbare pe Bulevardul Saturn, primavara, inspre Steagu, era o experienta unica. Piatra Mare, ivita pe neasteptate dintre zecile de blocuri cu 8 sau 10 etaje, cu platoul incarcat de zapada, in timp ce linga mine arborii pocneau de seva primaverii, era cea mai spectaculoasa imagine pe care o vazusem aievea la vremea aceea.


Anii au trecut incetul cu incetul, timp in care am fotografiat constant orasul, ori de cite ori am avut ragazul sa-l privesc cu atentie. Am fost si ramin in continuare fascinat de periferie si de oamenii care traiesc in aceste zone de margine. Am trait 15 ani in comunism si amprentele lui au intrat, iremediabil, in ADN-ul meu. Periferia a fost starea generala a Romaniei timp de sute de ani si poate, mai mult decit oricind, de-a lungul intregii perioade de totalitarism. Brasovul, ca toate celelalte orase din Romania, a fost operat arhitectural zeci si zeci de ani. Miezul, ramas mai mult sau mai putin neschimbat din perioada medievala si pina la inceputul secolului XX, a fost imbracat in ultima jumatate de veac in straturi care au creat puternice discrepante vizuale. Oamenii adusi cu forta aici, la marile fabrici, au intrat, fara voia lor, intr-unul dintre cele mai mari experimente sociale ale Romaniei postbelice. Nu e vorba de capatarea noilor deprinderi urbane, ci de modelarea personalitatilor si a sufletelor. Fabricile uriase si coloniile cu sute si mii de blocuri au reprezentat adevarate laboratoare de preschimbare a identitatilor. Seninatatea din ochii taranului roman a disparut brusc dupa inregimentarea in ghetourile comuniste. Oamenilor li s-a injectat fortat cotidianul urban dupa ce nenumarate generatii anterioare traisera cu totul altfel.


Brasovul_meu_02.jpg

Coperta albumului "Brasovul meu"


Acest melanj de periferie si centru, de traditie si dezradacinare, de lumina si umbra, in cele din urma, m-a condus, incetul cu incetul, catre acest proiect. Am umblat prin Brasov cu aparatul de fotografiat la git, ani de zile, urmarind discret viata si detaliile din jurul meu. Nu stiu exact cum s-ar putea numi genul acesta de fotografie, caci nici arhitectura pura nu e, nici adevarat "street photo", si nici fotoreportaj. E, poate, putin din fiecare, cu scopul de a intelege mai bine locul in care traiesc. Am incercat de cele mai multe ori sa surprind detaliile care, in mod firesc, scapa nevazute, dorind in acelasi timp sa nu tulbur intimitatea nimanui. Florile de plastic dintr-o superba fereastra roasa de vremi, chipul unei femei privind printr-o minuscula fereastra de mansarda, groapa cu "lei" jucind fotbal in Racadau, copiii din camionul ruginit de la Uzina 2, privirea pierduta in departari a fetei din Piata Sfatului, drumetul "pitic" mergind pe un cimp inzapezit peste calea ferata si multe, multe astfel de momente unice, formeaza pentru mine Brasovul real, cel de dincolo de poleiala sarbatoreasca sau turistica. Brasovul meu e un loc al bucuriilor si tristetilor marunte, un loc al batrinetii purtate anonim, un loc in care turistii rid in hohote, se pozeaza in cele 2-3 landmarkuri din Piata si apoi dispar, in care cladirile batrine ne suporta, de multe ori, nepasarea si ignoranta, in care viata pulseaza in locuri uneori nebanuite, in care transformarile in "bine" se intimpla, cel mai adesea, mult prea incet.


Aceasta carte se vrea si o privire asupra devenirii unui oras. Fotografiile au fost facute intr-un interval de 13 - 14 ani, timp in care unele zone au inceput sa se schimbe profund. Daca la inceputul anilor 2000 Uzina 2 era un loc nefrecventabil, de exemplu, acum lucrurile par sa se indrepte spre o oarecare normalitate: au aparut o biserica si un mic magazin, parcari si locuri de joaca, maidanul de gunoaie a disparut si, ce e cel mai important, oamenii arata altfel. Nu acelasi lucru se poate spune despre cladirile superbe de pe Strada Muresenilor sau Republicii, adevarate opere de arta ce-si traiesc, poate, ultimii ani de viata, fara ca nimeni sa intervina cu o "perfuzie". Si astfel de locuri sint aproape pretutindeni.


Am incercat sa notez cu atentie locul si anul in care au fost facute aceste fotografii, desi nu sint foarte sigur ca nu exista mici greseli, mai ales ca pina in 2004 am fotografiat pe film. Totodata as vrea sa le multumesc tuturor acelora care apar fara voia lor in fotografiile mele. Ei reprezinta, pina la urma, imaginea vie si autentica a unuia dintre cele mai frumoase orase ale Romaniei.


Eugen Andronic
ianuarie 2013



Secvential
Uneori simti ca nu poti sa respiri. Printre cladiri inalte, blocuri, sedii de firma, banci, aerul nu ajunge la tine. Nu trece decat rarefiat dincolo de trahee si de bronhii, iar plamanii vor intotdeauna mai mult. Tu simti nevoia de mai mult. Ai o permanenta senzatie de sufocare. Respiri incet si des, cat sa asezi un pas inaintea celuilalt si-ti continui drumul anevoie. Fiecare zi este un efort continuu de adaptare la viata intensa a celor din jurul tau. Caci fiecare pare a avea ceva important de facut, fiecare pare a avea traseul lui, pe care merge fara urma de indoiala, numai tu ratacesti bezmetic, adaptandu-te din nou si din nou.


locuri_vechi_01.jpg


Uneori singurul gand e sa abandonezi orasul si sa te retragi undeva, cat mai departe de zgomotul lui inecacios. Departe de sunetele venite de-a valma, fara noima, din care cu greu poti sa deslusesti cate ceva. Atunci pleci. Pentru ca stii ca exista o zona unde totul poate fi altfel si unde te simti acasa. Langa tine, la cativa kilometri doar, e partea veche a orasului, cu altfel de povesti, cu altfel de oameni, cu un altfel de aer. Acolo, mergand alandala pe strazi, nu simti niciodata ca te ratacesti si iti recapeti incet energia. Te-asteapta strazi late si inguste sau lungi si colorate. Case mici si inghesuite, curti adanci, acoperisuri inalte, de pe care zapada, mai multa altadata, coboara mai repede.


locuri_vechi_02.jpg


Vezi zidurile vechi si darapanate, balcoane care stau sa cada, abia sprijinite in cateva suruburi ruginite. Ziduri care adapostesc curti cu porti mari, boltite, pe care odinioara intrau carele cu lemne sau cu marfuri, dar si cu porti mici, pe care ai fi putut intra chiar tu, venind de la scoala sau de la joaca. Vezi santuri, bastioane, turnuri cu ferestre inguste, dreptunghiulare, de unde mai demult, inarmati, oamenii isi aparau cetatea. Toate delimiteaza clar zona si te protejeaza. Vezi ferestre de tot felul, mari si impodobite, colorate sau simple, imbracate in perdele fine de dantela sau pline de praf si murdarie.


Dincolo de toate acestea, ghicesti povestile. Povestea femeii care pregateste grabita mancarea pentru ca se apropie ora pranzului, povestea copilului care asteapta cu nerabdare sa iasa afara, la joaca, a adolescentei melancolice, care viseaza o dragoste unica si irepetabila, asa cum sunt cele din carti, povestea omului bolnav sau batran, care stie ca finalul este aproape, povestile parintilor, bunicilor, ale oamenilor singuri si tristi. Si mai ales, in spatele fiecarei ferestre stau pitite o multime de fapte, actiuni, senzatii, pe care nu le vei cunoaste niciodata, desi toate au fost adevarate si unice in esenta lor.


locuri_vechi_03.jpg


Te plimbi pe strazi, seara, si poti sa-ti imaginezi lumina densa si opaca de odinioara, raspandita de felinarele cu ulei, sau luminita de sus, de la restaurantul din grota de sub varful Tampa, semn ca cineva, acolo, inca mai petrece.


Daca ai vrea, ai putea sa auzi forfota de demult. Ziua, zgomotele facute de mestesugari in atelierele lor din fundul curtilor. Al ciocanelelor de lemn care bat intr-un ritm sacadat in tabla de arama.


Glasul vesel al femeilor, insotite de slujitoare si de copii, intorcandu-se de la targul de marfuri, cu cosurile incarcate de bunataturi cat pentru o saptamana intreaga. Poti sa anticipezi deja mirosul ciorbei de gaina cu taitei, gustul puiului pane, al dulciurilor (...) Nu conteaza ca acum totul este altfel, ca oamenii au murit, cu tot cu istoriile lor, ca locurile s-au schimbat. In timp si tu vei fi doar o amintire pierduta printre toate celelalte. Pana atunci insa, iti place sa asculti ceea ce zidurile, casele, strazile au de spus. E o liniste pe care o regasesti numai acolo, o liniste care asaza gandurile si senzatiile intr-o ordine a lor. Si mai e intotdeauna si un gand anume: ca nu intamplator esti aici, in orasul asta, cu vechi si nou, cu respiratia lui si-a ta, greoaie sau ampla, ca orasul asta te-a ales la un moment dat pe tine si acum ii apartii.


Maria David
februarie 2013


Etajul 9
In fiecare dimineata din copilarie m-am trezit cu soarele in fereastra. Multa vreme blocul in care locuiam s-a inaltat peste o mare de case si blocuri mai scunde, iar eu, de la etajul 9, aveam privelistea deschisa, nestingherita de vreun obstacol. Fereastra mea dadea catre est si vedeam clar Lempesul si toate celelalte dealuri. Si, desigur, turnul CET-ului. Pe la 4-5 ani, cind incepusem deja cu intrebarile imposibile, am aflat si de ce turnul CET-ului e atit de inalt. L-au facut asa inalt pentru ca Brasovul e intr-o depresiune si gazele de la cazanele de caldura nu s-ar fi dus mai departe, ca nu le-ar fi batut vintul, daca era mai scund. Am dat din umeri: primeam atit de rar caldura incit puteau sa-l faca mai scund.


Dar m-a fascinat intotdeauna acel turn care se inalta peste oras. Eram sigur ca e ceva mai mult in legatura cu el. Era mai inalt ca mine, iar eu stateam la etajul 9. Oare cum puteai sa ajungi in virful turnului? Era cineva care lucra acolo sus si urca in fiecare dimineata la ora 7 cind suna sirena de la Uzina 2 si pleca de indata ce o auzea pe cea de la ora 3 dupa-amiaza? Si cind pleca, sarea cu parasuta?


locuri_noi_01.jpg


Am stat multe zile zgaindu-ma la geam, incercind sa il surprind pe muncitorul de la CET care se arunca cu parasuta din virful turnului. Nu l-am vazut, dar m-am gindit ca poate face lucrul asta pe ascuns, cind nu il vad eu. Lipit de fereastra stateam minute in sir sa urmaresc turnul dupa ce auzeam sirena. Spre dezamagirea mea, nu l-am vazut niciodata. Citeva luni mai tirziu am renuntat la idee, caci mi-am dat seama ca daca sare cu parasuta, o face inauntrul turnului, ca un veritabil hornar. Am reinceput sa privesc in jos, catre casele din jurul blocului. Descopeream lumea din jurul meu incepind cu drumul de acasa la scoala si inapoi. Treceam pe linga casele cu garduri negre, acoperite de mizerie si putregai, apoi pe linga gradinita in curtea careia mergeam noi, picii, sa jucam fotbal.


Acolo, la gradinita, lucrurile erau simple. Puteai sa te duci cu mingea ta sau sa mergi direct acolo in speranta ca or sa te stie ceilalti baieti care se jucau deja cu mingea. Saream gardul facut din placi de beton si aterizam in mijlocul unei miute. Alegeam o echipa si stateam cu ea pina la capat. Nu dadeam niciodata gol, dar era si greu: la fiecare sut mingea se oprea intr-o balta de noroi de unde o preluau jucatorii adversi. Ei o rostogoleau inspre noi, si, cind ajungeau aproape de poarta facuta din doi bolovani, incercau sa traga cit mai tare inspre portar, si cit mai pe jos, ca sa nu sara mingea dincolo de gard. Acolo statea la casa un individ hapsin care nu ne dadea mingea si mai si baga cutitul in ea. Cind totusi vreunul din noi facea isprava si mingea ajungea in curtea cuiva, acela avea datoria sa mearga sa o recupereze. Atunci meciul se oprea, si, in functie de curte, fie mergeam in grup s-o cerem, fie il trimiteam pe nefericit sa vada ce se poate face. Daca era mai curajos sarea gardul si incerca sa fure mingea (si multele mingi sparte) din curtea respectivului. Cind reusea, era vazut ca un adevarat gladiator invingator si era primit cu urale.


locuri_noi_02.jpg


Uneori ramineam cu mingea sparta de catre un cetatean prea nervos pe ploaia de mingi ce ii ajungea in curte. Daca era minge de 35 de lei, minge adevarata, mergeam la vulcanizare si ne intorceam cu ea peticita. Ne-o facea gratis cineva care deja se obisnuise sa ne vada saptaminal pe acolo. Daca insa era o minge de-aia de 18 lei, subtire, nu mai aveam ce sa facem cu ea, asa ca o taiam mai tare si o umpleam cu pietre ca sa o punem in mijlocul trotuarului, dupa colt, si cum aparea vreun nefericit urlam catre el: "Nenea, ne d ati si noua mingea?" Daca se credea mare fotbalist si incerca sa dea un sut mingii pline de noroi, avea parte de o surpriza extraordinara. Lectie de viata: niciodata sa nu dai intr-o minge daca nu ai vazut-o rostogolindu-se (...).


locuri_noi_03.jpg


Am stat pina cind s-a auzit, in departare, sirena de la ora 3. Si-atunci am vazut aceiasi oameni pe care ii vedeam si pe strada, cu sepci prafuite si genti de vinilin roase, din care mai scoteau cite o sticla de alcool. Si mi-am dat seama ca niciunul dintre oamenii astia nu e supraomul pe care il visasem sarind din virful turnului cu parasuta.


Dorin Lazar
februarie 2013


Declick
Placerea de a privi
Oameni in miscare, vazuti de departe - siluete incremenite in gesturi pline de forta sau de abandon, de concentrare sau de visare. Oameni si copii obositi, fara bucuria de a fi acolo, de a fi impreuna, pe si langa vaca de plastic din Piata Sfatului. Bucuria de a fi impreuna la un suc sau de a sta rezemati de zidurile Bisericii Negre, pe bordura.


oameni_01.jpg


Corpuri tolanite la soare pe umbrele lor si alte umbre intinzandu-se lenes in iarba. Corpuri incordate sau relaxate, carnita frageda plesnind sub haine sau atarnand peste marginile cusaturilor. Corp micut, de fetita, inghesuit langa tatal ei, pe o banca. Corp de cersetoare cu copilul lipit de ea si corp de bunic ce atinge ceafa nepotului pentru a-i ghida directia. Ura din ochii cersetoarei, salbaticia ei si cornul molfait de bunic in punguta obrazului stang. Corp contorsionat in timpul scrisului. Corp ingenunchiat pe trotuarul inghetat si, in apropierea lui, corpuri nepasatoare in picioare. Corp curbat dupa mana ce iese dintre ibrice. Corp negru intre mesteceni albi. Corpuri de mogaldete in preajma umbrelor suple ale copacilor si ale blocurilor de gheata. Corp strecurandu-se pe cararea innegrita dintre gratii si biserica. Corp mic, de furnica tragand pe nari un munte inzapezit. Silueta minuscula ratacind intre sine si groapa de gunoi, intre fire de telegraf, stalpi si cioturi de plante murdare iesind de sub zapada.


oameni_02.jpg


Doua siluete ale vremurilor post-post-moderne, in care traim - de mana. O silueta delicata in pantaloni si un el in fusta. Feminitatea si robustetea deghizate. Doi copii aproape de mana - intr-o negociere fina a degetelelor.


Reclamele ca imagini pe langa care tasneste viata, tabla de sah ca loc de odihna pentru o fetita obosita sau nemultumita. Inghetata ce motaie in mana unui batran sau se topeste in preajma ochelarilor de soare. Mingea sparta flendurand frenetic din buza ei rupta in zbor. Poseta lipita de corp si de banca, punga de plastic noua, bicicleta rezemata, nasturii tuturor hainelor din lume, sireturile cu diferite modele de funde si noduri, mucul de tigara ridat, tencuiala cazuta, toiagul de sub barbie, bidoanele de apa vie si apa moarta, punga de hartie mototolita, telefonul, ibricele, palariile.


oameni_03.jpg


Placerea de a (re)trai
Frica de a trece prin spatele blocurilor, printre baietii care joaca fotbal in treninguri asudate, cu injuraturile si urletele atarnandu-le din gura. Placerea de a juca mingea oriunde, pe camp, beton, pietricele, zapada. Placerea de a trage suturi puternice, atat de puternice incat sa plezneasca mingea pe zidurile scorojite sau sa se scuture de zapada turtita la fiecare rostogolire. Curajul de a fi in varful Dealului Lempes, cu multe sfori, aranjate simetric de o parte si de alta a corpului. Placerea de a privi pamantul delimitat simetric in parcele, brazdat uniform.


Brasovul_meu_03.jpg

Coperta IV a albumului Brasovul meu, Eugen Adronic


Etape si forme ale iubirii. Indragostiti imbratisati urcand catre aleea de Sub Tampa. Iubire obosita, trista, ce inca se agata de ceva - o Angelina Jolie a Brasovului, cuprinzand cu greu incheietura groasa a lui Brad Pitt de la Poalele Tampei. Ei doi intr-un decor mirific de jucarii gonflabile, eroi de aer inveliti in plastic multicolor. Iubire sfioasa la batranete sau iubire uitata intre bidoanele de apa de la Fantana Sfanta Treime si gandurile indepartate, nesecate, asemenea izvorului (...) Viata vazuta in diversitatea ei de forme, de nuante si intensitati, de priviri, prin oameni vechi sau noi, prin apropierea sau distantele dintre ei, prin taceri, prin clipele care ni se scurg printre degete, prin varstele diferite, prin etapele si formele iubirii, prin cutele batranetii sau povestile copilariei, prin fotografii in fotografii in fotografii... intr-o regresie fara sfarsit care ne aduce mai aproape de noi insine.


Adriana Barbat
februarie 2013


Nota: Textele complete se afla in versiunea tiparita a cartii.
Lucrarea poate fi comandata on-line in aceasta pagina.

 



Redactia Foto-Magazin.ro
septembrie, 2013

Bookmark and Share

Comentarii:

Adrian Timoftie - 02 Sep 2013, ora 21:40
Foarte frumos! Abia astept sa comand albumul!

Lasa un comentariu:

nume*:
Nu sunt permise decat mesaje cu continut relevant si in tema cu subiectul articolului.
NOTA: Campurile marcate cu * sunt obligatorii.

e-mail (nu va fi facut public)*:

website (fara http://):

comentariu*:

trimite


Aveti un articol interesant? Il asteptam pe adresa office@foto-magazin.ro. Redactia evalueaza articolele primite si premiaza cel mai bun articol publicat in luna precedenta cu suma de 50 RON.
Ultimele 5 subiecte din forum care au primit raspunsuri:

Bancuri cu si
despre fotografi »

   de Dorian
   acum 3 zile, la ora 09:56
Adobe CC »
   de Dorian
   acum 5 zile, la ora 07:18
Hasselblad digital »
   de Dorian
   acum 6 zile, la ora 22:01
Test Fujifilm XT-1 »
   de gabib
   acum 6 zile, la ora 19:56
Bancuri fara
fotografi »

   de Nikon
   acum 6 zile, la ora 11:37

Pana acum, cei 9631 de utilizatori au scris 126952 mesaje.

 

 


Site-ul include cookie-uri. Detalii aici

Politica de confidentialitate