« Femeia care picta marea | Main | Baltoace, studiu »
September 21, 2005
Baietii nu ajung niciodata in China
Nu stiu din ce motive toti baieteii care se joaca cu bip in nisip, sunt convinsi ca vor ajunge in China daca vor sapa adanc, adanc cu lopatica si galetusa. Depaseste puterea mea de intelegere de ce anume cred absurditatea aceasta. Totul a pornit de la un parinte din secolele XI-XII, pescar, agasat de smiorcaielile odraslei plictisite. I-a spus sa taca si sa sape pe plaja, departe de barci, si ca prin groapa aia o sa ajunga intr-un loc cu zaharicale, printese cu ochii oblici, vrajitori care se caftesc in aer, danseaza pe pereti, mirodenii nemaivazute si dragoni din hartie creponata. Poate ca nu i-a spus intocmai cu aceste cuvinte, dar esenta conteaza.
Sunt sigura ca pana si Cristofor Columb, inainte de a implini 14 ani, cand s-a urcat ca mus pe-un vapor, calatorind spre Levant, se jucase si el in nisip, incercand sa gaseasca cea mai scurta cale spre China, desi pe atunci nu stia cum se numeste. Pe un tarm din Corsica, Bonaparte, inarmat cu o sabie de lemn, precis ca a pus pe alti pustani sa sape, planuind sa-si infiga steagul din esarfa maica-sii, in Orasul Interzis. De ce? Pentru ca baietii sunt tonti. Fetitele se maturizeaza mai repede, sunt istete, nu atat de credule incat sa creada gogosile celor mari.
De exemplu eu niciodata nu am sapat ca sa ajung in China! Pe cand aveam patru sau cinci ani, tin minte ca intr-o zi, cautand rame intr-o gradina cu rosii, castraveti si vrejuri de fasole, un om inalt cat un prun mijlociu a strigat la mine sa nu mai fac gropi pentru ca o sa dau de dracu. Ramele ar fi urmat sa ajunga la gaini, dar initiativa filantropica a ramas suspendata in aer auzind o asemenea grozavie.
Normal ca am sapat si mai abitir, sperand ca o sa dau de dracii in cazanele cu smoala invaluiti in pucioasa, ca cei din cartile de rugaciuni ale strabunicii. Pe atunci nu cunosteam cuvantul pucioasa si nici nu vazusem. Adevarul e ca nici draci nu intalnisem vreodata, tocmai de aceea sapam cu pofta cu mainile manjite pana la cot. Poate ca as fi ajuns daca nu as fi adormit la un moment dat, cu capul pe trei rosii verzi, pietroase, cu restul trupului varat in groapa. M-au cules de acolo interzicandu-mi imperativ sa mai sap in gradinile altora, si sa mai caut rame (le-au aruncat pe cele gasite in buzunarul rochitei). Si sa ma indepartez de casa mi-au interzis, sa mangai gainile altora etc. Multe, nu le mai tin minte. Am mai avut doua tentative, dar n-am izbutit niciodata sa fac un tunel adevarat, mai ales ca incepuse sa-mi displaca ideea de a ma afunda in maruntaile pamantului ca un sobolan.
Nici acum nu ma omor dupa sobolani, mai ales dupa ce am auzit ca noaptea ataca gainile (chiar si pe cele care dorm in copaci), si dupa ce am citit o carte de-a unui polonez, sau ceh, in care o astfel de familie de guzgani s-a adapostit intr-un fotoliu, printre arcuri, facand zeci de pui hidosi care se mancau intre ei. Desigur, nu-mi plac nici fotoliile cu sobolani.
Posted by Alina Andrei at September 21, 2005 2:16 PM
Comments
Post a comment
Thanks for signing in, . Now you can comment. (sign out)
(If you haven't left a comment here before, you may need to be approved by the site owner before your comment will appear. Until then, it won't appear on the entry. Thanks for waiting.)
