Alina Andrei la Fotomagazin.ro

« Cum se pozeaza cainii la mare | Main | Baietii nu ajung niciodata in China »

September 20, 2005

Femeia care picta marea

Cineva de la campie mi-a vorbit intr-o zi de valurile care se incaleca, se inalta pana in ceruri, acopera norii prabusindu-se cu zdrente din aripi de ingeri, de spuma albicioasa din zilele talambe, cand vantul abia se-ncumeta sa sufle ca intr-o doara, de spulbera doar puful ciulinilor de pe stancile alunecoase, si de cate si mai cate mi-a povestit, de delfinii care nu dorm niciodata (ce chinuitor ar trebui sa fie, m-am gandit atunci), de barcile ceva mai mici decat o coaja de nuca, invartite, invartite, rasucite, macinate si ametite si invalurite, invartite in turbine de ape intunecate.
Atata s-au invartit barcile acelea in vorbele lui de ametisem si eu, ba chiar mi se stransese stomacul si cred ca ma inverzisem neplacut la fata ca un calator ce paseste pe o punte plina de pete de ulei, ce se incapataneaza sa se ridice-coboare sub talpi, s-o ia la stanga si la dreapta ca intr-un vals dansat la betie. Alta comparatie nu mi-a venit in minte, desi niciodata n-am vazut doi betivani valsand in fata unei crasme. Cred ca ar fi continuat sa vorbeasca pana in zori despre lintoliurile de alge, scoici si meduze, sepii otravitoare, naufragii, chiar daca bietele mele urechi ar fi vrut sa se odihneasca. Eu nu sunt delfin, din cand in cand, de preferat in fiecare noapte, simt nevoia sa dorm. Poate ca nici n-ar fi bagat de seama daca as fi inchis ochii, si cum nu obisnuiesc sa sforai, ar fi povestit in continuare de valurile lucioase ca niste spinari de foca, fericit ca-l asculta cineva.

Printre vorbele despre nisip si mare, cu pofta musca dintr-o felie uriasa de pepene rosu, zeama i se scurgea pe barbie si gat, disparea undeva sub camasa descheiata la primii doi nasturi, scuipa samburii in colbul intunecat de inserare. Nu-i mai puteam vedea ochii, doar sprancenele parlite de soare, cuta adancita de pe frunte, dintii. Presupun ca a fost un barbat atragator in tinerete, oricum a imbatranit frumos, pe la amiaza coama carunta ii scanteiase in soare cand imita (jalnic) huruitul talazurilor pe furtuna. Dupa ce-a terminat pepenele, s-a sters cu dosul palmei vorbind de valurile gri-bleu, fara luciri, doar tot mai intunecate si inspumate pe undele cocosate, amintindu-si (dar oare a uitat vreodata?), de femeia care avea ochii la fel, imposibil de privit fara sa nu te apuce frisoane pe sira spinarii. Asa spunea el, n-am de unde sa stiu daca lucrurile stau intocmai, barbatii au tendinta sa se piarda in extaze mistice cand e vorba despre astfel de fiinte ce au sani, buric adanc infipt in stomacuri netede, despicatura umeda intre picioare, dos cambrat, moale si tare, in acelasi timp, si cam atat, s-a spus esentialul. Fireste ca el mi-a descris-o cu totul altfel: urechi fine, ca niste scoici trandafirii, buze sarate (si totusi s-a jurat ca n-a fost nimic intre ei, ca nici macar n-a sarutat-o), parul bogat, sarmos de la nisip, rece si alunecoasa, delfina in apa la rasarit; a mai facut comparatii sforaitor de patetice legate de soare, luna, apus, curcubee si rasul ei in cascade, ca de pasare marina (bine ca nu de gaina), de urmele pe care le lasa in nisip, de alunita mica de pe gat, undeva in spate, partial acoperita de plete. Era nevasta de inginer agronom, locuiau langa un CAP cu multi porci, scroafe, purcei, intr-o casa de beton mereu duhnitoare oricat de mult s-ar fi straduit sa primeneasca aerul cu trandafirii si crinii pusi in apa, in galeti rosii si albastre. Si el are o galeata albastra, dar tine gunoaie in ea, resturi de pepene, coji de oua, zoaie, zat, cotoare de paine, o sticla goala, uleios.

Acasa, in bucataria greu mirositoare a cocina si-a crini, s-a apucat de pictura. Pe panze imense punea valuri translucide, verzui-albastrui, de sus pana jos, de la dreapta la stanga, fara orizont, fara cer. Apoi a trecut printr-o perioada gri (prin ianuarie-februarie), isi inmuia pensulele doar intr-un cenusiu murdar rar in bleu, marea din tablourile ei devenise doar o linie mai groasa, plata, stramba. Semana cu campia la inceputul dezghetului, dupa o ploaie meschina. In rest in pictura era doar un cer gol, de fapt nu cer, ci neant, asa interpretez eu. Un gol imens, fara urma de promisiune de nor sau de pasare, fara avion sau zmeu de hartie, fara nimic, fara briza sau rafale de vant sarat. Doar un pustiu cenusiu. In primavara a venit in sat un barbat de la oras, cu maini mari si voce usor ragusita (de la o operatie care era sa-l lase mut pe viata). Marea din tablouri s-a schimbat ca dupa o noapte urata de furtuna. Nu s-a limpezit de tot dar avea dare de straluciri de la soare, toate tusurile erau in clar obscur (luceau ca o tabla veche pusa pe acoperis - spunea povestitorul), ca dupa plecarea strainului valurile sa devina lutoase, greoaie si-ncleiate. Se pare ca incepand de atunci a inceput sa se asemene tot mai mult cu picturile, cu cat marea din vopseluri capata iz de cenusa, cu atat si ea isi pierdea stralucirea, ochii ii erau tot mai gri, aposi, dezagreabili, parul nespalat cu saptamanile mirosea a troaca si nu a crini, se ingrasase cam cu zece kile si nici ca-i pasa.

Toata povestea e aici:

http://atelier.liternet.ro/articol.php?art=2715

Posted by Alina Andrei at September 20, 2005 2:54 PM

Comments

Post a comment