Alina Andrei la Fotomagazin.ro

« Baltoace | Main | Cum se pozeaza cainii la mare »

September 13, 2005

Marea lui Paler

In septembrie 2004, am fost pentru putina vreme in Ocna Sibiului. Am ajuns acolo cu un autobuz hodorogit, pe un drum prafos, mi-am inmuiat degetele intr-un lac fara fund, m-am holbat la cateva cladiri de la inceputul secolul trecut. Ziduri descompuse de vreme, cu dantelarii de piatra sfaramicioase, inundate de o apa puturoasa, statuta, verzui-maronie presupun, nu am certitudinea ca avea asemenea nuante pentru ca n-am intrat In subsolurile mlastinoase, urat mirositoare. Le ghiceam pline de ganganii monstruoase, sobolani In putrefactie si mate moarte. In fotografii sepia, Ocna Sibiului mai este inca un orasel balnear din Imperiul Austro Ungar, cu gradini suspendate, promenade cu femei lungi la rochii, pene, struguri si funde in palarii, insotite de copii cu cercuri si de domni caraghiosi cu bastoane, mustati rasucite.
La o cafea, langa lacurile parasite de turisti, am rasfoit o carte dar nu-mi amintesc nici macar cum se numea si ce treaba avea cu mine. A doua zi am pozat o femeie intr-o curte saracacioasa, din tiganie, ce se uita si ea undeva, aiurea, abulica si totusi cu picioarele pe pamant, pe lut mai exact, caci toata gospodaria, daca se putea numi asa, era langa o grota sapata In pamantul galbui. Cu cateva exceptii toate pozele facute acolo le-am aruncat la gunoi, fara remuscari, cu vaga consolare ca ma voi reIntoarce candva sa fac fotografii si nu imagini de vacanta. O poza ratata (am uitat pur si simplu sa declansez): doi tigani langa gardul Intr-o rana, cu spuma pe obraji, cu briciul pregatit pentru ras. Un ciob de oglinda tinut In maini de un pici ce-avea urechile sfasiate, probabil Intr-un accident din pruncie.

Am preferat sa plec cu trenul, cu un Personal de dimineata, urcand drumeagul ce ducea catre un palc de copaci, unde mi s-a spus ca este gara. Ajunsa sus, cateva momente am avut stupida senzatie ca dupa calea ferata, si dupa maracini, e marea. Cred ca am si facut un pas, am vrut sa trec, m-am scotocit In rucsac dupa aparat sa pozez valurile. La timp am realizat ca sunt totusi in Ardeal, ca n-are ce sa caute o mare acolo, si ca acea senzatie nelamurita mi se trage de la Viata pe un peron, desi nimic din orasel sau din gara nu aduce nici macar vag cu romanul lui Paler. M-am urcat in tren dezamagita, ca atunci cand ratez sa declansez pe strada, pierzand instantanee superbe, ce In veci nu pot fi regasite sau regizate. Tot atunci am facut si singurele poze mai acatarii, cu niste barbati cumsecade cu palarii, mirositori a tutun ieftin, care s-au prefacut ca nu baga de seama ca-i pozez pe ascuns.

Intr-un mod inexplicabil si astazi cred ca acolo, dupa gara din Ocna Sibiului, ar trebui sa se intinda marea lui Paler. Si da, ca ar trebui sa ma duc s-o fotografiez. Am citit de mult cartea si n-am nici o pofta s-o rasfoiesc din nou, e prea deprimanta. As vrea doar sa vad fotografii cu peronul din roman, cu ceasul care mergea in afara timpului, cu imblanzitorii de cobre, cerul ca de scrum si valurile onirice pline de ancore ruginite, sfaramituri de barci.

In septembrie 2005 am fost pe tarmul Marii Negre, unde am facut poze care n-au nici o legatura cu povestea cioplitorului de cruci din Un om norocos. Pentru ca nu am fost In stare. Tarmul colturos cu ciulini, spinii care sfasie pielea de pe picioare, ar fi trebuit sa Incapa Intr-o imagine panoramica, circulara, Intr-o sala goala cu peretii spoiti In maroniu. Hingherul ce-si antrena buldogul cu ochii injectati sa ucida s-ar potrivi Intr-o fotografie uriasa, mare cam cat un om care-si uraste semenii. Cainele In fata, pozat de jos, cu balele scurse pe obiectiv, usor tulbure, stapanul In spate, Indemnandu-l sa se azvarle pe privitori.
Batranii de la Azil, pititi In balarii, Imbracati In halate ponosite cu izmenele puturoase lasate jalnic In vine, Incercand In zadar s-o patrunda pe tanara laboranta. Citat

Tropaiau pe margine, se aseza cand unul cand altul Intre picioarele Laurei, doar, doar...Intelegeti dumneavoastra ce vreau sa spun, dar degeaba. Si nici nu se hotarau sa-i dea drumul. De parca biata fata era de vina ca ei erau neputinciosi. O palmuiau, o chinuiau, se razbunau cum puteau. Isi dadusera toti ismenele si halatele, ramasesera Imbracati numai In camasile de la pijamale si topaiau asa prin iarba In jurul fetei

. Mlastina din apropiere unde se Infundau cerbii In mugete Infioratoare. Trupurile umflate de apa. Ierburile uscate, putrezite de caldura, cu miros de hoit, n-ar putea sa arate/duhneasca asa Intr-o poza, Intocmai ca in realitate sau ca intr-o carte.

Uneori mi se parea ca marea horcaia ca un animal muribund. Apoi Isi relua rasuflarea, normala, puternica, de animal sanatos“. N-am stat suficient de mult pe tarm ca s-o aud horcaind. Din fericire.



citat „Pe la amiaza sau poate trecuse de amiaza, l-am vazut pe individul cu mers de pisica dezbracandu-se. Soarele ardea puternic si omul se hotarase sa faca o baie. Si iarasi m-a izbit, ca prima oara, pielea lui alba, de un alb vested, parca umed, ca acela de pe burta pestilor, ce-i facea trupul si mai dizgratios. A intrat In apa cu obisnuitele precautii ale unuia care nu stie la o anumita varsta Inaintata sa Inoate. Chicotea si fugea Inapoi de cum Ii ajungea apa pana la genunchi.

In frazele urmatoare Paler isi ucide personajul prin buldog, il lasa pe masa din morga azilului, cu trupul sidefiu scaldat In lumina stelelor, privit de sculptorul de cruci si de-o pasare. Tortionarul mort, vegheat fara ura sau repulsie de victima ramasa In viata. In realitate de obicei se Intampla cu totul invers. Victima moare, tortionarul nici macar n-o mai priveste. Nu stiu cine ar putea sa faca asemenea fotografii, eu in nici un caz nu sunt in stare.

Posted by Alina Andrei at September 13, 2005 6:45 PM

Comments

Posted by: liviu at May 28, 2007 2:31 PM

Posted by: stephana at July 6, 2007 11:13 PM

Post a comment