Alina Andrei la Fotomagazin.ro

« Tulcea, strada Labirintului | Main | Caini cu aparate »

October 8, 2005

Fotografiile altora, povestite de mine

O mana ciobita de ceramica, ce iese dintr-o piscina albastruie fara apa, cu frunze moarte pe fund. Arata ca si cum ar fi bajbait in lumina opaca, fara sa mai apuce sa traga in sus si trupul legat de ea, ghicit dar de nevazut. Un anumit Bartosz Potyralski a facut fotografia. Nu stiu la ce s-a gandit atunci cand a declansat, insa mi-a adus aminte de-o scena din Remarque. Al doilea razboi mondial, dezghet de primavara, undeva in Rusia. Cu cat soarele incalzea mai cu vlaga cu atat straturile de zapada se topeau cu graba dezvelind intai niste degete, apoi o mana, un brat intins, un cap si-un trup legat de el, apoi alte trupuri moarte de soldati.

Aparent nu exista nici o legatura intre o piscina parasita din zilele noastre si-o parcela de pamant rusesc, acoperit de cadavre inghetate, zapada terciuita. Nici intre o mana de manechin, cu un deget spart, si-un brat intepenit de soldat ce-a zacut sub copaci, deasupra pamantului, din toamna pana in primavara.
La urma urmei acest Potyralski poate ca era in concediu, se plimba fara rost in jurul hotelului, a dat de piscina si s-a gandit ca exact o mana disperata ii mai lipsea. A facut rost de ea dintr-o vitrina imbacsita de atelier de croitorie.


Fotografii pe care as vrea sa le vad la altii: „Iar scuipatul lor scotea un clinchet ca un mic turtur de gheata pe suprafata neagra a unui rau incremenit“, Andrei Makine despre cazacii dintr-un loc uitat de lume, undeva in Siberia inghetata. Pe langa faptul ca niciodata nu m-as duce de buna voie intr-o pustietate unde temperatura coboara la sub 40 -50 de grade, nici n-as stii cum sa pozez un scuipat ce se cristalizeaza in aer inainte de a atinge pamantul. O unguroaica ce preda engleza la Budapesta, mi-a povestit la Brasov, in incaperea cu fereastra de la care pozez trecatorii, despre un profesor sud-american ce lucrase un an la o scoala din Siberia. Primele lucruri care l-au frapat: daca nu clipeai des, ti se lipeau genele si nu mai puteai sa deschizi ochii; langa crasma erau multi turturi galbui, prelinsi pe peretii inzapeziti. Le-a prins intelesul cand i-a vazut pe barbosii greoi ca niste ursi polari cum isi desfac prohaburile, lepadandu-si rezidurile din spirtoase, in urma lor ramanand alte stalagmite ce s-au topit abia in primavara.
„Fiecare bradut parea un animal la panda, fiecare umbra era vie si ne privea“, tot Makine despre o alta noapte siberiana, din aceeasi iarna. Sud-americanul ii mai povestise despre aerul pe care trebuie sa-l incalzesti in gura inainte de-al trage in cosul pieptului, despre iurtele acoperite pana la hornuri de neaua groasa ce trebuie sparta cu lopeti.

Carl De Keyzer, un fotoreporter de la Magnum, a pozat in anul 2000 detinutii dintr-o puscarie din Siberia, aproape de Krasnoyarsk (habar nu am cum se pronunta). Barbat in suba, bocanci, caciula cu urechi clapauge, cu graunte in palme, hranind porumbeii intr-o curte stramta de beton, cenusie, inconjurata irevocabil de sarma ghimpata. Asa mi-a ramas in minte fotografia. Revazandu-o, am observat ca in realitate cenusiul era albastru deschis, deloc apasator, pasarile aveau aripile vesele, in miscare, caciula era sapca si n-avea urechi, aveai spatiu sa respiri in poza, doua pete de soare, una pe genunchiul puscariasului, cea de-a doua suspendata in aer. Lipseste si sarma din cadru, dar mereu o vad acolo. Nu mi-ar fi trecut prin minte sa leg micile zburatoare, carora le sta atat de bine in pietele publice cu fantani arteziene, de-un gulag din Siberia. Si totusi in acea poza au sens.

Alta imagine, din aceesi serie: un Lenin din placaj sta atarnat in atelierul auto, langa niste izmene puse la uscat. In fata e botul unei masini vechi, probabil din anii 50. Alta: cal din zapada, grosolan sculptat. In dreapta, mai in spate, un barbat gol, isi toarna un lighean cu apa in cap, probabil fierbinte pentru ca ies aburi. In fundal se vede gardul cu sarma ghimpata, niste stalpi, cerul albastru inghetat. Nu-mi place. Reda fidel (presupun) atmosfera locului, dar nu-mi place. Am nevoie de istorisiri trecute prin filtrul lui Cehov sau Makine pentru a putea inghiti un asemenea loc.
O fotografie in alb negru care ma ingheata si mai mult, de Alex Majoli, tot de la Magnum. Atmosfera intunecata, de frig uscat, cladiri cenusii in spate, o silueta neagra de caine care alearga, doua sine de tramvai in fata, neclare. Vreau sa cred ca dupa acele ziduri depresive erau oameni inghesuiti langa aragazele aprinse, cu cani mari de ceai aburind si pahare de votca. Asta mi-ar fi placut sa o fac eu.

Poza unei poloneze, Malwina Toczek: Lumina ambigua, stranie, sticloasa, rupta in partea inferioara, dezvaluind pe asfalt o bicicleta desenata cu vopsea rozalie. Sus e o alta bicicleta, de data aceasta reala, cu umbra cu tot; nu se vede decat vag omul de pe ea, probabil o femeie tanara. Fotografia e cat se poate de ,,incorecta“ si smucita, o fractine de secunda surprinsa prin ochelarii de vazut viata in roz, intr-un parc insorit, suprarealist. S-ar potrivi de minune cu o melodie de Tori Amos.

Saptamana ce tocmai a trecut am vazut in Brasov o vulpe cracanata, intr-o fotografie facuta de Mihai Moiceanu in Patagonia. Seamana mult cu sotia-vulpe dintr-o fabula de David Garnett si s-ar potrivi de minune cu un iepure mov, pitulat intr-un dreptunghi vertical, verde-stins, dintr-o poza expusa la Berlin.
Vulpea din fotografie e subtire, delicata, evident ca roscata, privirea ei arata ca nu e constienta de prezenta fotografului. Frumoasa jivina din poveste, Silvia Tebrick, obisnuia sa joace pichet, cu sotul sau uman, se hranea cu struguri dulci, felii subtiri de paine cu gem de gutui. Se prefacea ca miroase florile primite in dar, ca apoi uitand de buna cuviinta, sa sara pe-un iepure olandez, macelarindu-l fara mila. Spre groaza domnului Tebrick, a infulecat fara gratie pielea, capul cu urechi cu tot, apoi, manjita de sange si bucati de piele si-a pus labele pe genunchii lui, lingandu-l pe buze ca o sotie iubitoare ce era. Dadea de inteles ca ar fi putut sa soarba cu delicatete ceaiul de la ora 5, daca I-ar fi trecut cuiva prin minte sa o serveasca cu o ceasca. Vulpea patagoneza cred ca ar refuza strugurii, fie ei si dulci, dar nu si iepurele mov din Berlin.

Posted by Alina Andrei at October 8, 2005 5:59 PM

Comments

Post a comment