Alina Andrei la Fotomagazin.ro

« Caini cu aparate | Main | Site-uri interesante »

October 16, 2005

Francezii care vorbesc singuri pe strada

Cineva care tocmai s-a intors de la Paris mi-a povestit ca acolo sunt o gramada de oameni care vorbesc singuri, mult mai multi decat la Bucuresti de exemplu. In Brasov sunt mai putini decat in capitala si prin urmare si decat la Paris, abia daca zaresc doi pe zi, care bolborosesc litanii sau discuta cu ei insisi despre starea vremii. Daca m-ar apuca intr-o zi cheful sa fotografiez astfel de oameni, ar trebui neaparat sa plec in Franta. Trebuie sa-mi notez in agenda:

Proiectul XXX (voi alege un titlu rasunator);
Subiectii: necunoscuti de diferite nationalitati, varste, sexe, numere la pantofi, credinte religioase;
Numitor comun: logoree cronica fara parteneri de discutie
Locatii: strazile aglomerate si podurile din Paris
Motivatie: XXX (inca nu stiu de ce ar trebui sau de ce vreau sa pozez asemenea trecatori)

Barbatii care nu vorbesc singuri pe strazi fac greva, sunt in pauze lungi de masa, lancezesc prin cafenele gesticuland moale, ca niste domnisoare cu pudeli roz si fuste crete cu buline, se imbata cu vin si calvados, diminetile de luni dorm mahmuri in autobuze sau se arunca in fata metrourilor. Cata risipa! Ma rog, asta am inteles eu din ce mi s-a povestit. Nici autobuze pline de betivani ce vorbesc pe nas n-am vazut la Brasov, doar doi care vomitau la unison pe scaunele din spate, dar indivizi ca acestia din urma n-as vrea sa pozez. Mult mai interesant ar fi un autobuz intreg cu barbati sticlosi la ochi, bale pe barbie (si doua, trei doamne coafate, pentru coloratura, la fel de cheaune). Ar iesi un proiect de toata frumusetea pe care as putea sa-l vand unei asociatii a alcoolicilor anonimi. Daca am norocul sa dau langa sofer si peste un chiuhuahua beat, desigur, cu un stapan denaturat la capatul lesei, atunci voi vinde pozele actritei Brigitte Bardot. Totusi, intr-un astfel de autobuz, oricat de civilizati sunt francezii, nu stii ce se poate intampla. Un domn grevist de profesie, poate ca se va enerva la culme ca ii incalc dreptul constitutional de a sforai cu fruntea lipita de bara scaunului din fata. Asta pentru ca aparatul scoate la declansare sunete de genul zdrong, zdrong, si nici un francez adormit nu vrea sa auda la ureche, in drum spre casa, zdronguri, zdronguri.

Pana la varsta de sase ani, copiii frantuzilor umbla dupa ei cu iepuri lungi de carpa, le rod urechile si labele atunci cand le cresc dintii, ii folosesc pe post de arma atunci cand se caftesc la groapa de nisip. O intreaga natie de francezi mititei in scutece sau pantaloni scurti, apropiati afectiv de carpa colorata, pufoasa. Mi-e greu sa-i vizualizez la maturitate blocand strada La Fayette, Rue Monsigny, Place Etienne Pernet sau bulevardul l'Arc de Triomphe cu tractoare, band zece sticle de vin pe seara sau exportand rachete teleghidate, desi la urma urmei rachetele sunt jucarii pentru oameni mari. Poate ca de asta vorbesc multi pe strada, singuri, pentru ca adultii au renuntat la iepuri. Daca ar umbla si la maturitate cu ei pe strada, dositi sub haina, n-ar mai purta monologuri schizofrenice sau maniaco-depresive, ci dialoguri interesante.

Si in Germania oamenii poarta monologuri, dar nu cu voce tare, pentru ca:

grijulii cum sunt nemtii ar fi chemat urgent salvarea sau mai multe salvari deoarece sunt convins ca toti din public vorbeau singuri dar nu lasau sa se auda

. Citat dintr-un fotograf care vizita o expozitie de-a lui Nachtwey. Li se intampla des sa comenteze cu voce tare imaginile altora, chiar si mie, desi nu sunt fotograf de rasa pura, ci o corcitura intre nascocitorii de povesti de adormit oamenii mari si manuitorii de aparate cu filme de 35 mm. Multi fotografi atunci cand vad pe strada imaginile gata incadrate isi spun (unii cu voce tare, altii mai intelepti in gand): Uite o poza frumoasa! Cei din jur nu vor vedea deloc fotografia, pentru simplu motiv ca nu va fi nici o hartie acolo, doar niste necunoscuti stransi in jurul unui canal, cu capetele aplecate, holbandu-se in hau. Sau o tanara cu cozile atarnate peste gluga ce pentru cateva fractiuni de secunda se uita la iepurele desenat pe poarta. O poarta vesnic inchisa, dupa care banuiesc o magazie goala, eventual cu cateva lazi rupte, sobolani si priviri fosforescente de pisica alba cu pete galbui.

Acelasi vizitator de expozitii, de data aceasta in America:

Andre Kertesz! mama lui, ca ajunsesem de vorbeam de unul singur cu voce tare - dar asta este normal in New York, asa ca am fost ignorat de ceilalti vizitatori care vorbeau si ei singuri cu voce tare dar si eu i-am ignorat

.

Din pacate intr-o serie cu oameni care discuta aprins cu ei insisi nu s-ar deslusi tocmai bine vorbele si situatia. Privitorii ar putea sa inteleaga eronat ca subiectii au fost pozati cu gura deschisa dar tacand, alungand mustele cu gesturi largi, sau polemizand cu cineva din afara cadrului. Nu? Ca doar nu o sa umblu dupa mine cu o pancarta cu litere mari, rosii: Acest necunoscut vorbeste Singur!, pe care sa o strecor pe furis langa omul in cauza, apoi sa-l pozez rapid cu aparatul zdranganitor, urmand sa fluier cu ochii dupa avioane in cazul in care o sa-mi surprinda tactica marsava.

http://atelier.liternet.ro/articol.php?art=2828

Posted by Alina Andrei at October 16, 2005 3:31 PM

Comments

Post a comment