« Cum se fotografiaza bibliotecile si cartile (II) | Main | Matele si jeturile de cerneala »
July 9, 2006
Gandaceii stransi in pumn si licuricii
Vreau sa fotografiez, in minte, un om ametitor de inalt, care abia sa poata incapea in autobuz, aplecandu-se de sale deasupra unui petic maroniu de pamant, de la marginea orasului. Nefiind macro fotografia, doar eu as fi stiut ca admira un gandacel mai mic decat cel din versurile copilariei, de la Elena Farago citire. Cativa colegi de gradinita, mereu baieteii si nu fetele, plangeau cand auzeau poezia, asa ca imi placea sa le soptesc la ureche:
De ce m-ai prins in pumnul tau, Copil frumos, tu nu stii oare Ca-s mic si eu si ca ma doare De ce ma strangi asa de rau?
Colturile gurii li se aplecau primejdios, incercau, fara succes, sa-si astupe urechile cu palmele mereu manjite cu carioci si napolitana. Insa nu ma lasam!
De ce sa vrei sa ma omori?
Ca am si eu parinti ca tineeee,
Si-ar plange mama dupa mine,
Si-ar plangeeee bietele surori
Deja le tasneau lacrimile siroaie pe ochi si smiorcaiturile pe gura. In aceste clipe aveam intelepciunea sa ma indepartez rapid de victima in coltul cel mai indepartat unde doftoriceam papusile bolnave facandu-le operatii, si nimeni n-ar fi putut spune ca ma clintisem din loc. Totusi, unul nou, cu bretonul in ochi, n-a vrut sa planga. Pe la mijlocul poeziei s-au schimbat palme, zgarieturi, muscaturi si pumni (el incepuse) un soldat de lemn nimerit la mijloc s-a jupuit. Drept pedeapsa, educatoarea ma legase de scaunel cu cordonul de la sortulet, iar batausul fusese exilat la perete, unde statea intr-un picior cu o mana ridicata, intocmai ca un cocostarc, daca acestia ar avea maini cu degete muscate. Crescand, am regretat ca nu stiusem pe atunci de Moartea caprioarei. Cu asa ceva n-as fi dat gres! Pentru ca nu eram in stare sa tin minte versurile, intocmai cum le-a spus Labis, la mine caprioara s-ar fi imbolnavit de la inghetata de fragi, matele i-ar fi iesit pe nas si pe urechi, in alta zi s-ar fi impiedicat de mure si-ar fi cazut in pusca vanatorului din Scufita Rosie. Le-as mai fi povestit cum biata de ea se oglindea in lac, cand a fost inhatata de un rechin care a inghitit-o de tot, din burta caruia n-a mai putut sa iasa decat la adanci batraneti, cand nu o mai astepta nimeni acasa.
Noaptea, dupa ora albastra, l-as fotografia pe acel bland urias in acelasi loc, tot in picioare, cu nasul mai apropiat de genunchi, uitandu-se adanc in ochi tristi de licurici. In alta zi, acelasi barbat va fi fotografiat aparent netezind cu privirea spinarea unui armasar negru. Nimeni nu va putea ghici, in afara de mine si de suferinzii de hiperacuitate vizuala, ca in realitate priveste un purice gras ce-si tot umfla burta cu sange rosu.
Doar licuricele lumineaza, licuricii nu. Ele au trei perechi de picioare, un cap, ochi mari si doua antene mici, ei au si aripi ca sa le gaseasca, sa le dea ce trebuie pentru a iesi puii. Dup-aia mor. Daca n-ar straluci ca beculetele din pomul de Craciun, licuricii nu le-ar dibui pe licurice in ierburi si-ar muri mai repede de necaz. Cand eram mica, noaptea, in dormitorul meu zanele de pe tavan aveau licurice in plete, multe, multe, multe, cate n-as fi putut sa numar pe degetele de la maini si de la picioare, insa adormeam de fiecare data cand imi intindeau un caus de straluciri.
Posted by Alina Andrei at July 9, 2006 4:01 PM
Comments
fathoms deep in smth.
Posted by: roger at July 29, 2007 10:13 PM
Post a comment
Thanks for signing in, . Now you can comment. (sign out)
(If you haven't left a comment here before, you may need to be approved by the site owner before your comment will appear. Until then, it won't appear on the entry. Thanks for waiting.)
