« September 2006 | Main | November 2006 »
October 27, 2006
Gogoloaie de soare potrivite pt varsta de 29 de ani
Anul viitor poate ca vor arata si mirosi cu totul altfel. Ori poate ca voi ajunge pe Volga si se stie ca acolo soarele straluceste cu totul altfel decat la Brasov, aluneca piezis pe obiective si gadila fotografii pana la exasperare. Zguduiti de la atata ras, ma gandesc asa ca si fotografiile vor fi tremurate.
Alte gogoloaie, mai vechi
http://www.orangewindow.net/html/alina.html#1
De la Boris Vian citire:
Pacat ca oamenii nu le vad pe maliete asa cum le vad eu, isi zise Jacquemort, si poate ca nici eu nu le vad deloc asa cum spun, dar, in orice caz, un lucru e sigur: daca nu vezi malietele, trebuie macar sa te prefaci ca le vezi. De altfel, sunt atat de vizibile incat ar fi ridicol sa nu le vezi
Posted by Alina Andrei at 12:58 PM | Comments (0)
October 26, 2006
Punga albastra, ep 3. Povestea
De pungi, fie ele albastre, nu prea pot sa vorbesc de bine. Nu-mi plac. Nu-mi plac nici sertarele din bucatarie pline cu astfel de fosneli mate, transparente, colorate ori nu, noi sau vechi, cum se gasesc in zeci de mii de apartamente de la noi sau de aiurea. Si totusi in Sibiu, in 2004 am vazut una frumoasa, albastru-inchis, mata, atarnata de mana unui batran cu palarie moale ce trecea pe langa un zid din caramida roscata. Cu mult inainte de American Beauty ( in care m-a impresionat punga subtire, oarecare, dansatoare in vant cu frunzele, scena filmata de adolescentul bizar), vazusem intr-o zi pe-o strada laturalnica din Brasov o punga subtire, oarecare, dansatoare in vant cu frunze mai mici ori mai mari, nu stiu, oricum, erau la fel de uscate. N-o filma nimeni, si nici ca-i pasa, zic eu. Cand am vazut filmul la televizor, mi-am zis: uite o punga zburatoare ce seamana leit cu cea vazuta de mine. Aceasta mare scofala m-a bucurat pana peste poate. Si de atunci ori de cate ori vad o punga impinsa de vant in sus si-n jos pe strada, imi amintesc de American Beauty, iar daca langa mine e cineva ma uit pe furis, la el sau la ea, sa vad daca a bagat de seama, de obicei da, ridica din sprancene a incantare, o arata cu degetul si-mi vorbeste de plutitoare.
De curand eram in curtea unui liceu brasovean, pozand o fata alba cu un strugure negru in mana, langa un zid albastru, cand mi-a ajuns la picioare o punga verzulie, aproape transparenta, din aceea ieftina si subtire care poate cara fara sa se rupa doar nasturi (si nu foarte multi), covrigi, o punga de lapte, stafide, doua mere, o calimara, trei prune si-o papiota. M-am gandit din nou la marea scofala, si pentru ca vantul incetase, am ridicat-o c-un bobarnac, pozand-o intre cer si zidul cu pricina.
Peste o saptamana, duminica, aruncam ocheade lungi unei Dacii albastre, neatragatoare, cugetand ca numai de la departare arata cat de cat misterioasa, privita pe furis de dupa zid. Apoi mi-am dorit ceva bleu. Orice mi-ar fi fost de folos sa umplu cadrul cat mai mult, eliminand alte culori deranjatoare. Dorinta mi s-a indeplinit, vantul aducandu-mi din nou la indemana o punga subtire, de data aceasta de-un albastru deschis, laptos. Acum stau sa ma intreb de ce-am pozat masina (ca doar nu ma pasioneaza), de ce-am folosit punga (nu-mi place decat atunci cand zboara de capul ei). Nu ma omor nici dupa albastru, desi imi place cum suna alabastru. Oare ar fi trebuit sa astept o fosnitoare de alta nuanta? Insa astfel de intrebari sunt natange. S-a intamplat si gata.
Din acea zi am grija sa port mereu la mine o plutitoare, s-o pozez in diferite locuri, zile, ore, ca si cum ar zbura pe langa copaci, oameni, case si magazine. Intr-o zi de sarbatoare Mary Poppins a coborat din cer intr-o haina albastra (am spus Albastra-bagati de seama), asa, cu nasturi de argint, palarie neagra de pai, o valiza intr-o mana, si-n cealalta cu o umbrela cu cap de papagal. S-a intamplat in parcul londonez de langa strada Ciresilor. In Brasov zboara numai vrabiile visatoare de malai si pungile. Ma multumesc si cu ele. Totusi, trebuie sa recunosc ca daca as avea-o la indemana pe Mary Poppins as poza-o toata ziua si noaptea in somn, pana s-ar satura de mine si s-ar intoarce in Anglia. Si pe umbrela cu cap de papagal as poza-o, fara sa-i cer incuvintarea. Oricat de obosita as fi, pentru nimic in lume n-as lasa pe altcineva s-o pozeze pe Marry Poppins fara sa declansez si eu de cateva ori.
Posted by Alina Andrei at 4:06 PM | Comments (3)
October 24, 2006
Cezanne, Lhote, Willy Ronis
Un tablou de Cezanne, dupa Delacroix, infatiseaza privirii o tanara femeie nuda ce-si aranjeaza pletele in fata oglinzii. Este in picioare, cu bratele ridicate si cu toate formele din carne spre privitori. In schimb, pensula a ascuns cu vopsea trasaturile chipului iar in oglinda intunecata nu se zareste nimic. O fotografie facuta in 1890 (autor necunoscut mie), arata o tanara goala, cam in aceeasi pozitie ca in pictura lui Cezanne, admirandu-se in fata oglinzii in care i se zareste deslusit trupul de la barbie pana la coapse. Modelul imortalizat de fotograf are forme mai pline, ciorapi albi pana la genunchi, pletele lungite pana peste sale. Comparand cele doua lucrari, Andre Lhote spunea, citez:
Este de ajuns sa alaturi un model viu din timpul impresionismului in aceasta poza traditionala, de un motiv pictat de Cezanne, pentru a percepe caracterul idealizator al oricarei arte bazata pe expresia colorata. Modelul, simplist circumscris de obiectiv, ca de un penel academist, apare in tot ridiculul sau de fiinta materiala si greoaie, in comparatie cu imaginea subtiata prin spiritualizare.
Acelasi Andre Lhote a facut un tablou dupa fotografia Bucataria la Gordes, de Willy Ronis. In pictura femeia si toate ustensilele casnice par ascutite, bine conturate si abstracte, pe cand in fotografie se arata moi, calde, palpabile si mirositoare. Tabloul aduce in plus o tusa de tristete arida, pe care n-o simt la Ronis.
Fotografii de Willy Ronis:
http://www.hackelbury.co.uk/artists/ronis/ronis_sm.html
http://www.photophiles.com/archive_biographie/archives_biographie_ronis.htm
Posted by Alina Andrei at 12:03 PM | Comments (3)
Rosu ucigas, de Brouwers
In fiecare miercuri, impreuna cu Cotidianul se vinde si o carte buna. Maine:
ROSU UCIGAS
Jeroen Brouwers
Acest olandez genial, Jeroen Brouwers, a scris la 41 de ani un bizar roman autobiografic.Rosu ucigas e cartea vietii sale: tot ceea ce i se intimpla in prezent il intoarce la amintirile din lagarul japonez de concentrare pentru femei, unde a ajuns, impreuna cu mama sa, cind avea patru ani. Fixatia lui e sa nu fie patetic, chiar daca e convins ca un scriitor fericit nu are ce povesti. Prefera sa fie crud si sa creada ca-si uraste mama, care tocmai a murit cind el incepe sa scrie acest roman, care ii va aduce celebritatea mondiala si premiul Femina Etranger.
Sursa:
http://www.cotidianul.ro/index.php?id=6814&c=7&cHash=4896eff97
Posted by Alina Andrei at 11:51 AM | Comments (0)
October 23, 2006
Punga albastra ep. 2
Posted by Alina Andrei at 3:46 PM | Comments (2)
Punga albastra ep.1
Posted by Alina Andrei at 3:24 PM | Comments (0)
October 20, 2006
Festival Poket Films
Le revelateur
http://www.festivalpocketfilms.fr/?id_film=143
Autoportrait
http://www.festivalpocketfilms.fr/?id_film=112
Posted by Alina Andrei at 2:29 PM | Comments (3)
Somn
Posted by Alina Andrei at 2:16 PM | Comments (2)
October 17, 2006
Agresiva
Felina din imagine obisnuieste sa stea cocotzata pe garduri si-n copaci, de unde sare in capul trecatorilor muscandu-i incetisor de urechi sau nas. Un barbat prevazator a trecut pe acolo cu umbrela deschisa deasupra capului (desi era soare), plus o caciula de lana trasa bine pana la umeri (si gauri in dreptul ochilor) Pisica n-a avut de ales decat sa se plimbe cale de mai multe strazi pe umbrela, maraind a tzafna.
Posted by Alina Andrei at 3:56 PM | Comments (1)
October 13, 2006
Hulubii de pe strada Sf Ioan
Posted by Alina Andrei at 4:37 PM | Comments (3)
October 11, 2006
Fotografiile familiei Mann
In vara anului 1950, tanarul pe atunci Carlos Fuentes, cina la restaurantul Hotelului Baur-au-Lac, din Zurich, aflat pe malul lacului. Dupa ce si-a despaturit servetul, a inconjurat cu privirea sala cu lumini tremuratoare, cristaluri si necunoscuti rafinati manuitori de tacamuri de argint. La o masa invecinata a zarit trei doamne ce cinau in compania taciturna a unui domn sobru, in etate, "drept si elegant ca servetelele apretate". Parea de peste saptezeci de ani, purta un sacou alb, cravata, avea degetele prelungi cu care transa minutios un fazan rece. Fript. Barbatul i s-a parut a fi mandru si militaros, in ciuda oboselii care i se citea pe chip. Intr-un tarziu l-a recunoscut. Era Thomas Mann. Dupa cum avea sa marturiseasca despre sine peste zeci de ani intr-un eseu, pe atunci Carlos Fuentes era doar un tanar student mexican, "cu multe lecturi in spate, dar si cu toate stangaciile din lume".
Din timiditate nu i-a vorbit. A doua zi l-a revazut, pastrand aceeasi tacere plina de sfiiciune si curiozitate lacoma. Privit, autorul nuvelei "Moarte la Venetia" la randul lui urmarea avid un tanar ce juca tenis. Un "Apolo al sportului alb", cum spunea observatorul. "Mann nu-si putea lua ochii de la acel baiat, iar eu nu puteam sa-mi dezlipesc privirea de pe chipul lui Mann", povestea Fuentes. Si-a amintit pe data de tristul si pateticul batran Aschenbach, de pe plaja Lido, indragostit fara de leac de tanarul Tadzio. Da data aceasta Tadzio era incarnat intr-un angajat al hotelului, chelnerul Franz, ce-si permisese pentru cateva minute sa joace tenis, ca apoi sa serveasca clientilor budinci galbene si rate in sange. Fara indoiala insinuarii, Fuentes spunea de-a dreptul ca septuagenarul castigator al Premiului Nobel pentru literatura, intocmai ca si personajul sau celebru, tanjea admirand tulburat farmecele tanarului "Apolo". La 20 de ani dupa scena din Zurich, scriitorul mexican se afla pe plaja Lido, unde l-a vazut pe Visconti filmand "Moarte la Venetia".
http://atelier.liternet.ro/articol.php?art=3875
Posted by Alina Andrei at 11:32 AM | Comments (3)
October 6, 2006
Tot despre soare
Julien Green pomenea de puterea magica a unei raze de soare pe un perete in pictura lui Pieter de Hoogh, tablou vazut intr-o expozitie olandeza la Paris. M-am simt de-a dreptul jignita. Pentru ca de cand ma stiu imi zornaie in cap numai raze de soare, moi si dolofane, subtiri si ascutite ca niste ace, alunecoase de nu poti sa le prinzi cu mana si de alte nenumarate si nenumite feluri, mi s-a parut o mare impertinenta ca acest Pieter de Hoogh si-a permis sa picteze fara sa-mi ceara voie. N-are relevanta ca s-a nascut, a trait si-a murit inainte de a fi aparut eu pe lume.
Apoi intr-o dupa-amiaza de culoarea compotului de caise, stand la masa unei cafenele mirositoare a tutun, tei, boabe macinate, chelner si tutun, ochii mi-au cazut pe pagina unui reviste literare in care se lafaiau intocmai aceste cuvinte, scrise inainte de razboi de un anumit Dan Faur: Cat de tare rumeneste lumina care parca joaca in aer, in roiurile de albine care nu se vad.
In aceeasi pagina se mai pomenea ceva de niste picioare paroase, bretele si izmene, de-o servitoare chicotitoare ce spala spinarea unui grasun trandafiriu, ceea ce nu mai avea deloc legatura cu lumina de pe strada pe care incerc s-o prind si s-o bag in aparat; cu sila daca altfel nu se poate, desi n-ai cum sa-i inhati fasiile cu degetele si sa le lipesti pe poze cu lipici, miere, ori cu pasta din faina inmuiata in apa. Doar un nebun ar putea sa creada ca razele care se prabusesc pe banci, ostenite, se pastreaza si la borcan cu filet, din care iti iei cate iti trebuie pentru fotografii si-apoi pui capacul la loc. Unui asemenea lunatic i-as spune sa-si vada de alte treburi mai serioase. Nu. Nu se pot baga nici in buzunare si nici in rucsace.
Posted by Alina Andrei at 4:10 PM | Comments (13)
